Breslele Bistriței medievale

În secolul XIV regele Ungariei autorizase reînfiinţarea breslelor în scaunele săseşti, iar datorită acestui eveniment perioada medievală în Transilvania a fost caracterizată de o dezvoltare economică continuă. Bistrița a fost unul dintre cele mai importante 7 burguri din Transilvania, declarat și oraș regal, a prosperat și a înflorit în această perioadă ce a durat până la sfârșitul secolului al XIX-lea marcată de activitatea breslelor.

Breslele, denumite şi fraternitates, erau asociații profesionale de meșteri care aveau meserii compatibile sau apropiate. Organizarea breslelor săseşti era foarte riguroasă, meseria fiind transmisă din tată în fiu. Toate obiectele produse într-o breaslă erau verificate pentru a fi de calitate și abia apoi comercializate.

Breslele erau foarte puternice, influente politic şi economic. Cele mai puternice bresle aveau în administrare câte unul din turnurile cetăţii, iar turnul respectiv purta numele breslei: Turnul Dogarilor, Turnul Rotarilor etc. Această onoare îi obliga pe meșteri și calfe să pună la dispoziție armament și muniţie, să-și apere turnul și o porțiune din zid în cazul unui atac, iar pe timp de pace să asigure paza, să îl repare și să îl întrețină. Cele mai puternice bresle trebuiau să asigure securitatea porţilor oraşului. În Bistrița acestea erau atribuite celor implicate în prelucrarea pieilor: Poarta Lemnelor tăbăcarilor, cizmarii aveau Poarta Ungurească şi cojocarii Poarta Spitalului.

Breasla avea şi o componentă religioasă, fiecare breaslă avea un patron spiritual, un sfânt, căruia îi dedicau un altar în biserică pentru a-l respecta si sărbători în mod regulat. Spre exemplu, breasla tâmplarilor era protejată de Sfântul Iosif, reprezentat şi pe steagul breslei din Bistriţa. Fiecare breaslă avea un loc bine stabilit în biserică, meșterii își avea locurile pe bănci în timp ce calfele stăteau în tribune deasupra meşterilor. Membrii breslei erau obligaţi să participe la ceremoniile religioase îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, iar la procesiuni trebuiau să poarte steagul breslei, pe care era cusută stema ei. Steagurile din Biserica Evanghelică păstrează modelele steagurilor breslelor medievale, iar stemele acestora cuprind uneltele specifice breslei şi părţi din stema oraşului.

Membrii breslelor locuiau în oraș în funcție de importanța breslei. Cei înstăriți locuiau în Piața Centrală și reprezentau elita orașului, ocupând funcțiile cele mai importante ale burgului. Ei produceau cel mai mult și plăteau impozite mai mari. Meșteșugarii și negustorii mai săraci cu proprietăți mai mici locuiau pe străzile laterale și plăteau impozite mai reduse.

Ierarhia într-o breaslă era formată din meșter și familia acestuia, meșterul fiind cel care deținea atelierul și cunoștea cel mai bine meseria, apoi era urmat de calfă, după care urma uncenicul, cel mai mic în grad.

Ucenicul

Ca să învețe meserie, fiecare tânăr trebuia să intre în atelierul unui meșter ca ucenic. Ucenicia dura între 2-4 ani în funcție de meseria aleasă, dar pentru copiii meșterilor dura mai puțin. Tânărul ucenic trebuia să îndeplinească mai multe cerințe pentru a fi acceptat: să fie de origine sasă, să aibă minim 10-12 ani, să fie de sex masculin și să îi plătească meșterului între 2-4 florini. Femeile nu aveau dreptul de a munci în bresle. Doar condiția de văduvă îi permitea femeii să lucreze în domeniul textilelor. Ucenicul era un fel de slugă în casa meșterului său, pe care trebuia să-l slujească cu cinste: să taie lemne, să aducă apă, să-i spele picioarele în fiecare sâmbătă. Dacă era prins că își neglijează îndatoririle și are alte activități, ucenicul era dus în faţa adunării breslei, unde i se aplicau de la nouă lovituri de nuia în sus. După ce deprindea meseria și știa să realizeze produse mai simple, tânărul primea statutul de calfă.

Calfa

Era statutul primit de ucenic după încheierea anilor petrecuți în atelierul unui meșter, unde a acumulat cunoștinte de bază în vederea practicării meseriei alese. Ca să învețe cât mai multe despre meseria respectivă tânărul trebuia să colinde oraşele în care meşteşugul pe care urma să-l practice era bine reprezentat, lucrând în atelierele din alte orașe ale Transilvaniei sau chiar în alte țări. Pentru aceste specializări, calfele ajungeau până la Cracovia, Viena sau Nurnberg.

Mulți meșteri țineau secrete tehnicile realizării unui produs perfect, pentru ca ucenicii și calfele să nu poată realiza produse mai bune decât ale lor. Din această cauză se spunea că „meseria se fură, nu se învață”. În realitate, tinerii trebuiau să fie atenți la tot ce realiza meșterul în atelier, pentru că altfel nu reușeau să facă niciodată produse foarte bune. 

După acea perioadă de pregătire din afara orașului, tânărul trebuia să revină în Bistrița și să realizeze un produs, prin care să desmonstreze tot ce a învățat pe parcursul pregătirii sale. Dacă tânărul reușea să facă un produs foarte bun sau să aducă noutăți în meseria sa, putea fi numit meșter, dar nu înainte de a-și respecta obligaţia de onoare ce consta în a oferi o masă membrilor breslei, să plăteasca taxa intrării în breaslă şi să se căsătorească. 

Meșterul

Era singurul care putea să-și deschidă propriul atelier. La începutul carierei sale el era numit meșter tânăr și trebuia să lucreze pe cont propriu o perioadă, până avea voie să angajeze calfe sau ucenici. Cel mai important meșter din oraș era și conducătorul sau starostele meseriei respective, pe care o organiza într-o breaslă. Era cel mai priceput, cel care avea cele mai multe calfe şi ucenici, şi cei mai de seamă clienţi. Starostele avea o ladă specială în care se păstrau toate actele breslei, toate învoielile şi toate adunările breslei se făceau în prezenţa lăzii, care conţinea toate mărturiile. Cine nu respecta învoielile, cine nu îşi ajuta semenii la chemarea starostelui, era amendat iar din banii de amenzi se ajutau bătrânii sărmani şi se făceau balurile şi sărbătorile tradiţionale.

În Bistriţa au fost consemnate în jur de 22 de bresle. Cei mai importanţi meşteri ai breslelor din oraş au fost: măcelarii, zidarii, blănarii, cojocarii, cizmarii, aurarii, croitorii, curelarii, şelarii, fierarii, funarii, rotarii, dogarii, olarii, arcarii, brutarii, ţesătorii, pălărierii.

Breasla măcelarilor

Se ocupa de tăierea animalelor de consum și comercializarea cărnii. Imobilul cu numărul 8 din strada Nicolae Titulescu, cunoscut sub numele de „Casa cu lei”, a aparținut unuia dintre membrii breslei măcelarilor și din această cauză pe fațada acestuia este reprezentat blazonul acestei bresle: un cap de bour și cuțitele specifice măcelarilor, încadrate de doi lei. 

Breasla berarilor

În Bistriţa a fost atestată și breasla berarilor. Ei preparau această băutură din miere, hamei şi orz. Berea era nefiltrată, închisă la culoare, cu gust dulceag, concentrație scăzută de alcool și era foarte puțin carbonatată. Ea trebuia să fie băută în maxim 2 săptămâni după ce era brasată. Starostele breslei trebuia să guste berea și doar după ce acesta îi oferea cerificatul de calitate putea să fie vândută.

Breasla zidarilor și cioplitorilor în piatra

Această breaslă se ocupa cu construcția de castele, cetăți, turnuri, biserici, case, dar realizau și pietre de mormânt și sarcofage. Piatra era cel mai durabil material de construcție care se putea folosi în secolul XVI și din această cauză locuitorii orașului au deprins acest meșteșug. Piatra era extrasă din dealurile din apropierea orașului sau de la Cepari, Dumitra, Tărpiu. Transportul se realiza cu carele trase de animale, iar în oraș în apropierea șantierelor piatra era cioplită și pregătită pentru zidărie. Deprinderea meșteșugului și tainele prelucrării pietrei erau învățate pe șantiere și transmise de la meșteri către ucenici în ani lungi de pregătire. Ciopliturile din piatră precum și pereții caselor și ai bisericilor erau împodobite cu picturi. Pictorii erau numiți „zugravi de subțire” adică zugravi care lucrau cu pensule subțiri.

Breasla tâmplarilor

Meşterii se întreceau în realizarea construcţilor în lemn. În interiorul cetății, din cauza deselor incendii, lemnul a fost înlocuit cu piatră și cărămidă, dar tâmplarii au construit în exteriorul zidurilor cetății case răsfirate, depărtate unele de altele, mai puțin expuse incendiilor.  Cea mai frumoasă construcţie de lemn din Bistriţa este Biserica de lemn din Sărata. Această construcţie a fost ridicată pe un mic deal, conform tradiţiei româneşti de a construi biserica într-o zonă înaltă şi vizibilă. 

Breasla rotarilor

Aceasta breaslă s-a dezvoltat odată cu apariția mijloacelor de transport. Rotarii făceau roți, căruțe, care. Cele mai înstărite familii au ajuns să își angajeze proprii meșteri rotari pentru a beneficia de cele mai moderne și frumoase trăsuri.

Breasla dogarilor

În trecut erau la mare căutare: căzi, ciubere, butoaie, folosite mai ales la păstrarea brânzei de oaie, butoaie mici din lemn de dud destinate înnobilării rachiului şi ciuberele din lemn pentru flori. Drept rezultat această breaslă a înflorit la Bistrița. Meşterul dogar participa regulat la târgurile şi expoziţiile de artizanat. Turnul aflat în administrația acestei bresle, Turnul Dogarilor, este singurul turn păstrat din Cetatea medievală Bistrița.

Breasla tăbăcarilor și a pielarilor

La începutul secolului XIV erau şase bresle care se ocupau cu prelucrarea pielii: pielarii, tăbăcarii, cizmarii, cojocarii-blănarii, curelarii și mănuşarii. Ulterior s-au adăugat şelarii şi trăistarii. În primele etape pielea era prelucrată de tăbăcari şi pielari. Apoi pieile erau vândute breslelor blănarilor, curelarilor sau cizmarilor care aveau nevoie de această materie primă. Din breasla cizmarilor a făcut parte și Andreas Beuchel, proprietarul Casei Ion Zidarul.

Tăbăcarii prelucrau pieile crude de animale, le curăţau de grăsime şi impurităţi, conservau blana pentru hainele de blană, le impregnau cu diferite substanţe pentru a fi mai trainice și impermeabile.

Pielarii preluau pielea tăbăcită, o vopseau, lustruiau, presau, o imprimau cu decoruri, iar după finisare o distribuiau celorlalţi meşteri.

Breasla șelarilor

Breasla șelarilor a apărut ca branșă a breslei pielarilor. Ei confecționau și vindeau șei, hamuri, frâie sau alte obiecte de harnașament, obiecte aflate la mare căutare de locuitorii orașului.

Breasla curelarilor

În centrul oraşului medieval erau prăvăliile tăbăcarilor şi ale curelarilor.  Aici puteai găsi articole din piele naturală, de la opinci, cizme şi pantofi, până la hamuri, şei şi alte produse specifice, necesare în mai toate gospodăriile. Toate au fost bune şi frumoase până când tăbăcarii au refuzat să mai furnizeze piele pentru fraţii curelari și s-au divizat în 2 bresle.

Breasla funarilor

Funarii sau frânghierii făceau funii pentru uzul în gospodărie, dar și pentru tragerea clopotelor, deplasarea tunurilor, sau pentru corăbii. Ei devin foarte importanți când unul dintre membrii breslei este ales jude al orașului în 1522.

Breasla croitorilor

Croitorii confecționau haine din postav, mătase, catifea sau pânză și fețe de altar pentru biserici. În cetatea medievală existau și legi care reglementau ce haine trebuie să poarte fiecare categorie socială. Astfel breasla croitorilor era și ea împărțită în cei care croiau hainele pe comanda pentru cei cu statut înalt și cei care croiau haine pentru omul de rând, adică haine de-a gata, care se vindeau și la târguri.

Breasla fierarilor

În cetatea Bistriței, meșteșugul prelucrării metalelor a avut un rol deosebit de important. Fierarii erau organizați într-o breaslă din secolul al XV-lea, iar în 1467 sunt consemați între reprezentanţii importanți ai orașului. Emblema fierarilor era alcătuită din uneltele pe care aceștia le produceau, adică: șape, coase, potcoave și ciocane, încadrate de doi lei ridicați în picioare, iar în partea superioară era reprezentat capul de struț cu potcoavă în cioc. Breasla fierarilor avea în grijă unul dintre turnurile cetății și dotarea cu arme a cetățenilor orașului. Numărul mare de cereri pentru produsele din metal a determinat apariția unor specializări noi și formarea unor branșe mai mici. Astfel, pe lângă fierarii care produceau unelte pentru alte meserii, sunt amintiți și lăcătușii care produceau încuietori, lacăte și chiar ceasuri. Emblema acestora era alcătuită dintr-o cheie, ca simbol al activității lor foarte delicate. 

Meșterii metalurgi sunt atestați și prin turnătorii de cuie și clopote, iar din rândul lor se specializează și săbierii, cuțitarii și armurierii care trebuiau să controleze impecabil modalitatea de călire a metalului.

Breasla armurierilor

Între casele din Ansamblul Sugălete din Piaţa Centrală, la numărul 15 se află o casă veche, construită în jurul anului 1480 de către Petermann, conducătorul armurierilor din Bistriţa. Acest proprietar a fost unul dintre cei mai importanţi meşteri de armuri din oraşul Bistriţa. Blazonul acestuia cuprinde o scăriţă de cavalerie şi pintenul de cavaler, care sunt sculptate în piatra bolţii de la Sugălete şi poate să fie văzut şi azi. Armurile confecţionate în perioada respectivă, erau foarte grele având în jur de 25-45 kg, iar unui cavaler îi era foarte dificil să urce și să se mențină în șa fără scăriţă. În acelaşi timp, pintenul în formă de steluţă montat la tocul cizmelor era utilizat pentru a forţa calul să alerge cât mai repede.

Breasla aurarilor și arginatarilor

Cei care lucrau în metale prețioase alcătuiau breasla aurarilor și argintarilor, fiind considerați o breaslă de elită. Pe lângă comenzile primite de meşterii aurari pentru obiecte de cult, cresc și cererile de executare a unor obiecte de podoabă. Portul orăşenesc săsesc punea mare preţ pe anumite podoabe specifice: ace de păr, catarame, cingători, acestea acordând o notă de importanță persoanei care le purta.

Breasla cositorarilor

Cositorarii realizau piese apropiate de cele ale bijutierilor, dar nu lucrau cu metal prețios. Căni decorate cu emblema cositorarilor din Bistrița se păstrează în colecțiile muzeelor din Transilvania. Proba de meşter pentru această meserie trebuia executată de calfe în două săptămâni şi consta în executarea mai multor vase: un castron, o cană cu picior, o ploscă şi un vas pentru spălat. La Muzeul Județean Bistrița se găsește expusă lada de breaslă a cositorarilor bistrițeni, precum și alte obiecte produse de meșterii breslelor medievale.

Dacă la început activitatea breslelor a stimulat dezvoltarea meşteşugurilor, după aproape cinci sute de ani regulile tot mai rigide impuse de bresle făceau dificilă intrarea în breaslă și producția de produse foarte redusă.  Astfel breslele au devenit o frână în evoluţia economică a oraşelor și au dus la scăderea contributilor la stat. Totodată, meșteșugarii începeau să piardă clienți începând cu secolul al XVIII-lea datorită produselor de import apărute pe piață, făcute în fabrici, de calitate mai bună și cu preț mai mic. Acestea detronau produsele transilvănene confecţionate prin metode învechite și cu prețuri mai mari, ceea ce a dus la înmulțirea considerabilă a proceselor și plângerilor din partea breslelor.

Încă din anul 1766, împărăteasa Maria Tereza cerea autorităților transilvănene să îmbunătățească producția industrială, dar reprezentanții breslelor nu au luat în seamă aceste avertismente. În consecință Curtea de la Viena a luat măsuri prin care să reducă autonomia breslelor meșteșugărești, iar în 1872 a emis un decret prin care acestea au fost desființate și transformate în cooperative meşteşugăreşti.